Epidaur - magia sonoră

Un mănunchi de sunete eliberat din centrul unui geometrii curbe, semicirculare, paralel crescătoare, ce umple acest gol spaţial definit şi exercită aceaşi presiune spre perimetrele sale semicirculare şi paralele defineşte amfiteatrul, pentru că nu obiectul este dator aici fenomenului, ci starea pe care acesta o crează perpetuu chiar şi în absenţa spectacolului. Cu cât volumul ocupat de amfiteatru este mai mare, cu atât starea este mai uşor sesizabilă. Este acel „Vino! ”, acea chemare în adânc, în tine şi aşa cum au mai scris-o şi alţii este acea implozie. Dacă la Delphi ne străbate un murmur continuu prin timpane, aici avem o pulsiune, o inimă în care un muşchi miocardic aritmic injectează o presiunea arterială ce ne presează auzul.

Urci, - în Grecia a urca este verbul dominant al călătoriei,căci spre Epidaur trebuie să urci. Apoi, desprins din acele poieni, prin care hălăduiau nimfele, un teritoriu plat, pierdut printre pini, molizi, castani, te întâmpină după urcuş. Treptele te-au ajutat, cinci minute nu este mult şi totuşi sufli, viespiile îţi dau târcoale şi mirosul răşinii este tare. Era august şi sărbătoare(personala:))

Epidaurul apare printre crengi, şi fără a bănui te cuprinde. O vedere ireală se aruncă înaintea ta, o imagine superangulară în care şiruri de piatră orizontale, paralele te paralizează o clipă, apoi simţi pulsiunea.

Marii arhitecţi ai antichităţii îndrăgeau sunetul, cântul şi de aceea amfiteatrul seamănă cu o capcană, dar nu este decât locul de joacă, locul de desfătare a undei. De aceea fără să vrei, ajuns în centrul lui, auzul îţi joacă feste, sunetul pierde din viteză şi frecvenţă. Acesta este un efect studiat îndelung, căci marile săli de concerte sunt clasate în funcţie de acustica lor, acustică reală la amfiteatrul în aer liber, doar cu deosebirea amplasamentul, a aerului, dar şi a Zeului.

Amfiteatrul de la Epidaur este printre cele mai mari din Grecia, construit de Polictet cel Tânăr la sfârşitul sec. IV î. Hr. , a funcţionat sute de ani şi treptele, locurile spectatorilor mai păstrează în gresia poroasă, înlăuntrul ei mirosul acelor vremuri. Mergeţi la Epidaur pentru a vă purifica auzul, şi nu numai, căci acest teatru este construit în imediata apropiere al celui mai mare templu al lui Asclepios din Grecia. Originile templului merg în preistorie (sec. 15 î. Hr. ), acolo unde Maleatas, un zeu care era în acelaşi timp şi vânător şi vindecător era preţuit aici, dar mai târziu Apollo devine Apollo Maleatas. Pentru ca ceea ce s-a început să nu se piardă, Apollo are un fiu, pe Asclepios, pe care îl iniţiază în arta vindecării, a ceea ce se va numi mai târziu medicina. Legenda şi inscripţiile locului spun că aici veneau bolnavi de peste tot şi Asclepios lucra împreună cu tatăl său, Apollo Maleatas.

Am urcat binenţeles până sus şi-am mai suflat odată în urma efortului abrupt. De sus şoaptele venite de jos sunt perfect inteligibile şi orice zgomot care vine de acolo, este amplificat şi dăruit unitar urechii, fără ecou, nealterat. Sus, în umbra pinilor, odihna părea perfectă, dar a trebuit să plecăm.Şi totuşi am ramas puţin...Atenţia noastră au furato membrii unei delegaţii române,care cum au ajuns aici,a-u şi încercat să redea acelea strune plăpînde din arta şi cîntecul grec.Niciodata n-aş fi crezut că am s-ă fiu martora la un aşa moment idilic...O domnişoara micuţa la trup(de sus aşa ţi se pare totul mic şi firav)dar cu un suflet şi cu dragoste enormă de artă,cel puţin aurora creată de acaesta a redat senzaţia de splendoare,la un moment dat -"A CÎNTAT".Sincer nu am mai auzit aşa ceva.Glasul ei melodios şi subţire a răsunat,invaluind pietrele mişcate de istorie,vîrful molizilor,marea de nisipul,şi desigur sufletele noastre de simplu muritori...A fost fantastic.Nu ştiu,dacă am mai simţit ceva de genu ăsta vriodata...

O senzaţie de liberatate,de euforie,de automîndrie,că "am trăit şi n-am murit şi am ajuns".....Da o mîndrie faţă de destinul meu,care totuşi pînă la urmă a fost destul de darnic cu mine...

O dovadă simplă,fireasca,şi neprihănita este aventura noastră în Epidaur că Domnul e în noi...alături....