Un mănunchi de
sunete eliberat din centrul unui geometrii curbe, semicirculare, paralel
crescătoare, ce umple acest gol spaţial definit şi exercită aceaşi presiune
spre perimetrele sale semicirculare şi paralele defineşte amfiteatrul, pentru
că nu obiectul este dator aici fenomenului, ci starea pe care acesta o crează
perpetuu chiar şi în absenţa spectacolului. Cu cât volumul ocupat de amfiteatru
este mai mare, cu atât starea este mai uşor sesizabilă. Este acel „Vino! ”,
acea chemare în adânc, în tine şi aşa cum au mai scris-o şi alţii este acea
implozie. Dacă la Delphi ne străbate un murmur continuu prin timpane, aici avem
o pulsiune, o inimă în care un muşchi miocardic aritmic injectează o presiunea
arterială ce ne presează auzul.
Urci, - în
Grecia a urca este verbul dominant al călătoriei,căci spre Epidaur trebuie să
urci. Apoi, desprins din acele poieni, prin care hălăduiau nimfele, un teritoriu
plat, pierdut printre pini, molizi, castani, te întâmpină după urcuş. Treptele
te-au ajutat, cinci minute nu este mult şi totuşi sufli, viespiile îţi dau
târcoale şi mirosul răşinii este tare. Era august şi sărbătoare(personala:))
Epidaurul apare
printre crengi, şi fără a bănui te cuprinde. O vedere ireală se aruncă înaintea
ta, o imagine superangulară în care şiruri de piatră orizontale, paralele te
paralizează o clipă, apoi simţi pulsiunea.
Marii arhitecţi
ai antichităţii îndrăgeau sunetul, cântul şi de aceea amfiteatrul seamănă cu o
capcană, dar nu este decât locul de joacă, locul de desfătare a undei. De aceea
fără să vrei, ajuns în centrul lui, auzul îţi joacă feste, sunetul pierde din
viteză şi frecvenţă. Acesta este un efect studiat îndelung, căci marile săli de
concerte sunt clasate în funcţie de acustica lor, acustică reală la amfiteatrul
în aer liber, doar cu deosebirea amplasamentul, a aerului, dar şi a Zeului.
Amfiteatrul de
la Epidaur este printre cele mai mari din Grecia, construit de Polictet cel
Tânăr la sfârşitul sec. IV î. Hr. , a funcţionat sute de ani şi treptele,
locurile spectatorilor mai păstrează în gresia poroasă, înlăuntrul ei mirosul
acelor vremuri. Mergeţi la Epidaur pentru a vă purifica auzul, şi nu numai,
căci acest teatru este construit în imediata apropiere al celui mai mare templu
al lui Asclepios din Grecia. Originile templului merg în preistorie (sec. 15 î.
Hr. ), acolo unde Maleatas, un zeu care era în acelaşi timp şi vânător şi
vindecător era preţuit aici, dar mai târziu Apollo devine Apollo Maleatas.
Pentru ca ceea ce s-a început să nu se piardă, Apollo are un fiu, pe Asclepios,
pe care îl iniţiază în arta vindecării, a ceea ce se va numi mai târziu
medicina. Legenda şi inscripţiile locului spun că aici veneau bolnavi de peste
tot şi Asclepios lucra împreună cu tatăl său, Apollo Maleatas.
Am urcat
binenţeles până sus şi-am mai suflat odată în urma efortului abrupt. De sus
şoaptele venite de jos sunt perfect inteligibile şi orice zgomot care vine de
acolo, este amplificat şi dăruit unitar urechii, fără ecou, nealterat. Sus, în
umbra pinilor, odihna părea perfectă, dar a trebuit să plecăm.Şi totuşi am
ramas puţin...Atenţia noastră au furato membrii unei delegaţii române,care cum
au ajuns aici,a-u şi încercat să redea acelea strune plăpînde din arta şi
cîntecul grec.Niciodata n-aş fi crezut că am s-ă fiu martora la un aşa moment
idilic...O domnişoara micuţa la trup(de sus aşa ţi se pare totul mic şi
firav)dar cu un suflet şi cu dragoste enormă de artă,cel puţin aurora creată de
acaesta a redat senzaţia de splendoare,la un moment dat -"A
CÎNTAT".Sincer nu am mai auzit aşa ceva.Glasul ei melodios şi subţire a
răsunat,invaluind pietrele mişcate de istorie,vîrful molizilor,marea de
nisipul,şi desigur sufletele noastre de simplu muritori...A fost fantastic.Nu ştiu,dacă am mai simţit ceva de genu ăsta vriodata...
O senzaţie de
liberatate,de euforie,de automîndrie,că "am trăit şi n-am murit şi am
ajuns".....Da o mîndrie faţă de destinul meu,care totuşi pînă la urmă a
fost destul de darnic cu mine...
O dovadă simplă,fireasca,şi neprihănita este aventura noastră în Epidaur că Domnul e în
noi...alături....
Cind toata ziua te simti plouata..cind nu-ti arde de nimic...si depresia te copleseste..nu ai nimic de facut decit sa vii la un seans de reinviere..la specialistii mei scumpi :RIKI si DINA, 2 Perusi originari din Australia,cele mai excentrice exemplare..unice in felul sau...AHA SHIAS...Doi papagali care iti face capul doba si ochii patrati ,ne mai vorbind de forma nervilor...Sunt atit de energici..si plini de glas....ca citiodata iti vine sa ii iei pe amindoi si sa gatesti o zemusoara...dar iti strica toata pofta cind te gindesti ca n-ai nici ce minca din ei...Si totusi,chiar daca tropoitul lor de diminiata,trilurile lor de fiecare zi,micile scanadaluri de familie care se termin cu batai si piscaturi intre ei...iti fac viata parca mai frumoasa...Acum cind am posibilitate si norocul asta de a sta acasa, o inteleg pe mama cind spunea ca aceste doua suflete devin unicile alinari,si forta de a nuti iesi din minti...Chiar si acum imi ciripesc la cap,si chiar daca numi atrag atentie,ii privesc cu placere si cu dragoste...Cel mai talentat la noi e Riki..de fapt e si normal luind in consideratie originea lui....Existenta lui mereu imi aminteste de grupa MNI-13...de colegii mei de facultate,care mi l-au facut cadou pe Riki la 20 de ani...Avind posibilitatea sa-l aleg singura...l-am ochit din prima clipa din numeroasa familie a sa...Si se pare ca nu am dat gres...din start a avut tangente ninunate cu toti colegii mei:zapacit,palit la cap,si "kantujnik"...:)De fapt in decurs a 3 ani de facultate aceste calitati ni-au si caracterizat ca grupa...:)Asa a fost si este si in prezent Riki al nostru,deja in decurs a 2 ani...Ca urmare in familia noastra,din motive foarte serioase(cum asa papagalul meu sa ramina "clopotzel?"),a aparut Dina noastra..inca o kantujnika mai seriosa ca Riki..Cel putzin la noi Riki e de la oras..da frumoasa noastra de la tzara...ei ce sa faci...ni-am resemnat cu gindu...si ne gindeam ca o sa o dam la brazda...doar facem parte din singe albastru,dar dupa cum se vede si la papagali merge fraza"MUJ I JENA ODNA SATANA".Si uite cu frumosii astia m-a chinui eu toata ziua...Macar inca 2 suflete in casa...Si totusi ei la noi sunt asa de frumosi..draguti foc..cu pelerinajul lor...si cu aureola de paun prin jurul gitului pestritata..care .le reda un farmec aparte...dar comporatmentul...ehehe in special...in orce caz ei se iubesc mult...se mai cearta unul pe altul..dar ce sa-i faci..nu exista familii ideale...cel putin ei au grija unul de altul...Uite asa sunt ei la noi...cei mai mici ci cei mai mari ca valoare,membri ai familiei noastre:RIKI SI DINA...
